Lydia e moartă. Dar ei încă nu știu asta. Ora șase și jumătate dimineața, 3 mai 1977. Nimeni nu știe nimic altceva decât acest lucru banal: Lydia a întârziat la micul dejun. La fel ca de fiecare dată, lângă bolul cu cereale mama ei a așezat un creion ascuțit și tema la fizică, șase probleme cu mici bife în dreptul lor. În drum spre serviciu, tatăl Lydiei rotește butonul radioului pe frecvența WXKP, Cel Mai Bun Post de Știri din Northwest Ohio, enervat de pârâiturile paraziților. Pe scări, fratele Lydiei cască, încă învăluit într-o urmă de vis. Iar pe scaunul ei din colțul bucătăriei, cu ochii pe jumătate închiși, sora Lydiei se apleacă asupra fulgilor ei de porumb, sorbindu-i unul câte unul și așteptând să coboare Lydia. Ea e cea care remarcă, într-un târziu: — Lydia e cam înceată azi. La etaj, Marilyn deschide ușa de la camera fiicei ei și vede patul neatins: colțurile perfecte ale cearșafului încă îndoite sub marginea cuverturii matlasate, perna încă umflată și convexă. Nimic nu pare nelalocul lui. Pantalonii în nuanța muștarului aruncați grămadă pe podea și o singură șosetă în dungi multicolore. Un șir de panglici de la concursurile de știință pe perete, un afiș cu Einstein. Sacul de pânză al Lydiei îngrămădit pe raftul de jos al dulapului. Geanta verzuie de școală rezemată de birou. Flaconul de colonie Baby Soft pe comodă și mirosul dulce, de copil drag plutind încă în aer. Dar Lydia nu e. Marilyn închide ochii. Poate când îi va deschide Lydia va fi acolo, cu pilota trasă până peste cap ca de obicei, doar șuvițe de păr ieșind de dedesubt. O umflătură îmbufnată sub pilotă, pe care, cine știe cum, n-a observat-o înainte. „Eram în baie, mamă. Am coborât să-mi iau niște apă. Am fost aici, în pat, tot timpul”. Dar sigur, când se uită din nou, nimic nu s-a schimbat. Sub perdelele trase, fereastra licăre ca ecranul gol al unui televizor. Jos, se oprește în pragul bucătăriei, sprijinindu-se cu mâinile de toc, de o parte și de alta a ușii. Tăcerea ei spune totul. — Mă duc să mă uit afară, rostește ea în cele din urmă. Poate, din cine știe ce motiv… Rămâne cu privirea ațintită în podea în vreme ce pășește spre ușa din față, de parcă urmele Lydiei ar putea fi imprimate în preșul de pe hol. Nath spune uitându-se la Hannah: — Aseară era în camera ei. Am auzit radioul. La unsprezece și jumătate. Și apoi tace, amintindu-și că nu i-a spus „noapte bună”. — Poți fi răpită dacă ai șaisprezece ani? întreabă Hannah. Nath tot împunge cu lingura prin bol. Fulgii de porumb s-au înmuiat și se scufundă în laptele tulbure.