Aşa-numitele „prelegeri Clarendon” au fost expuse la catedra de Geografie şi Mediu a Universităţii Oxford, pe 5, 6 şi 7 februarie 2003. Alegerea acestui moment nu a fost întâmplătoare, ci a avut semnificaţia sa. Deşi războiul împotriva Irakului părea iminent şi toţi analiştii considerau că e o chestiune de zile debutul său, exista totuşi o licărire de speranţă că acest conflict armat putea fi oprit. Speranţa se sprijinea pe demonstraţiile masive în favoarea păcii, desfăşurate pe întregul mapamond, cu milioane de oameni ieşind pe străzi, la Londra sau Barcelona, şi alte sute de mii în alte metropole ale lumii, inclusiv în oraşe din Statele Unite, în acele zile de sfârşit de iarnă. Sentimentul ce domina, în momentul respectiv, Consiliul de Securitate al ONU, era unul de încredere că regimul despotic al lui Saddam Hussein poate fi obligat să respecte drepturile omului şi rezoluţiile Naţiunilor Unite pe cale diplomatică, fără recurgerea la forţă. 

In ciuda dorinţei de pace manifestată de populaţia lumii şi de reprezentanţii diplomatici adunaţi în Aula din New York a ONU, o acţiune militară de proporţii nemaivăzute de la al doilea război mondial încoace a fost iniţiată pe 20 martie de către Statele Unite, sprijinite cu fidelitate de Marea Britanie şi Spania. La vremea când aştern pe hârtie aceste rînduri, soarta războiului nu era încă hotărâtă, dar victoria coaliţiei anti-irakiene nu putea fi pusă la îndoială. Singurul element incert era ce va urma după alungarea de la putere a dictatorului Saddam: o ocupaţie de tip colonial, un regim clientelar Statelor Unite sau o democraţie autentică, soarta ţării fiind încredinţată exclusiv poporului irakian? Pe de o parte aceste evenimente, în desfăşurarea lor febrilă, nu s-ar fi încadrat pe deplin în seria de prelegeri pe tema „noului imperialism”. Dar pe de alta, însăşi natura evenimentelor din Irak şi ameninţarea pe plan economic, politic şi mai ales militar, la adresa securităţii globale, fac imperativă o analiză amănunţită a situaţiei, din perspectiva subiectului abordat. 

De aceea, am încercat să fac tot posibilul în a pătrunde dincolo de suprafaţa lucrurilor, spre a intui acele „curente de adâncime” ce determină astăzi geografia istorică a lumii, în speranţa că o investigaţie critică şi pertinentă va face lumină şi ne va lămuri asupra modului în care s-a ajuns la această conjunctură periculoasă. Urmărind constant acest obiectiv, am dobândit cunoştinţe valoroase prin participarea la un seminar pe tema „Imperialismul”, ţinut de Neil Smith şi Omar Dahbour, la Centrul de Cultură şi Politică din cadrul CUNY („City University of New York”). Vreau să subliniez aici în mod deosebit sprijinul primit din partea lui Neil, Omar şi a altor participanţi la seminar, pentru conturarea mai profundă a teoriilor mele legate de acest concept. Câţiva colegi de la Programul Antropologic al CUNY mi-au fost de asemenea alături, comentând prelegerile mele şi ţin să mulţumesc lui Don Robotham, Louise Lennihan, Ida Susser, Jane Schneider, Talal Assad şi în mod deosebit lui Michael Blim şi studenţilor săi, participanţi la seminarul nostru având ca temă „Statul, munca şi capitalul”, pentru contribuţia lor. Ideea iniţială a unor asemenea intervenţii „printre rânduri” mi-a fost sugerată, în cadrul unui seminar asociat, de către Giovanni Arrighi. îi sunt foarte recunoscător lui Giovanni pentru această idee. Sunt în egală măsură îndatorat foştilor mei colegi de la catedra de Geografie a Universităţii Oxford pentru invitaţia de a prezenta, în cadrul unor prelegeri ţinute aici, ideile vehiculate în lucrarea de faţă. In mod particular, aş dori să le mulţumesc Măriei Kaika, lui Jack Langton şi lui Erik Swyngedouw pentru călduroasa lor primire şi pentru viul interes manifestat faţă de acest subiect. Anne Ashby, de la Oxford University Press, s-a dovedit a fi o persoană de mare ajutor şi, ca întotdeauna, Jan Burke mi-a fost alături, sfaturile ei fiind extrem de