M‑am născut în suburbia unui oraş din Franţa, într‑o perioadă nu foarte îndepărtată, când vălul nu monopoliza nici toate energiile, nici toate conversaţiile. Trebuie spus că în acea perioadă, care s‑a încheiat în urmă cu vreo 10‑15 ani, nu erau multe musulmane care să poarte văl în aglomeraţiile urbane, în oraşele şi suburbiile din Orient şi din Occident. În universităţile din Cairo sau Casablanca, fetele purtau mai degrabă blugi decât jilbab: la Marsilia, Paris sau Lyon, în afara bunicilor noastre venite din ţinuturile lor de baştină din Africa de Nord, toate umblam cu părul în vânt. În serile de vară, în suburbiile şi cartierele noastre, muzica algeriană şi languroasele melodii orientale se auzeau de la ferestrele deschise spre stradă. M‑am născut în ceea ce se numeşte o familie musulmană tradiţională, aşa cum există altele zeci, sute de mii peste tot în Franţa. 

O familie credincioasă şi practicantă, în care se rosteau cele cinci rugăciuni zilnice şi se ţinea Ramadanul. Mama era casnică şi‑şi consuma toată energia veghind la binele întregii familii, iar tata, care venise în Franţa de tânăr, muncea din greu ca să ne întreţină. Nu eram bogaţi, dar nu ne‑a lipsit niciodată nimic. Am fost crescută la fel ca toate celelalte fetiţe din jurul meu. Fetiţele musulmane, desigur. Am fost la şcoala laică, din cartier, unde învăţau laolaltă copii de toate originile. În clasele primare, cel puţin în primii doi‑trei ani de şcoală, nu vorbeam deloc despre origine. Ne jucam cu toţii împreună, în recreaţie, eram pasionaţi de aceiaşi eroi manga din „Club Dorothée” care făceau pe atunci furori la televizor şi, ca alţi copii, evrei şi musulmani, nu aveam voie să mă ating de carnea de porc la cantină – mă duceam acolo doar rareori, mama preferând să luăm masa toţi acasă, unde ne aştepta şi ne pregătea mâncare bună. 

Mă supuneam cu atât mai mult cu cât nu era singura, iar această notă aparte faţă de majoritatea celorlalţi elevi nu‑mi displăcea. Îmi amintesc că am fost dezamăgită primele dăţi când am fost invitată la aniversări ale unora dintre micile mele prietene şi părinţii nu mi‑au dat voie să mă duc. Invitaţiile s‑au rărit, apoi nu m‑a mai chemat nimeni. Trebuie precizat că, în afară de şcoală, nu mă întâlneam deloc cu colegii de clasă: n‑am fost niciodată la ei acasă şi nici ei n‑au venit vreodată la mine. Îi auzeam vorbind despre plimbările, jocurile şi felul în care se distrau împreună, despre după‑amiezile de miercuri pe care le aşteptau cu nerăbdare ca să se întâlnească, dar nu simţeam nicio amărăciune. De altfel, nu eram singura care se ţinea departe de aceste prietenii: aveam şi alţi colegi, băieţii şi fetele ale căror mame vorbeau cu mama când ieşeam de la şcoală, ce nu mergeau nici ei la aniversări şi nu se vizitau. Am înţeles foarte repede că aceşti alţi colegi erau musulmani ca mine.