S-a întâmplat într-o seară de decembrie, la Biblioteca Naţională. Sătul de fişat, conspectat, adnotat, subliniat, discutat, analizat, meditat cât a fost ziua de lungă, cu ochii usturându-mă şi mâna ca plumbul, am lăsat stiloul jos şi mi-am ridicat privirea. în jurul meu, spinări încovoiate deasupra meselor, creştete lucind în lumina lămpilor şi pereţi lungi acoperiţi cu şiruri de cărţi închise, mute, de nepătruns. Un clei lichid de un verzui posomorât îngheţase Sala Mare într-o tăcere încremenită. Nimic nu se clintea. în aer adăsta mirosul acela de praf curat, praful stârnit în fiecare dimineaţă.

„Cred că visez... Parcă nu mai trăiesc... M-am înţepenit într-o nălucire..." Pentru prima oară am simţit că-mi urăsc munca. M-am uitat la maldărele de dosare ca la nişte lucruri îndepărtate, străine, dosarele mele deasupra cărora stăteam aplecat de ani şi ani îndemnat de travaliul de erudit, de studiul lingvisticii medievale, care nu mai interesa pe nimeni altcineva, nici măcar pe mine. O umbră s-a prelins sus de tot, în lungul vitraliilor întunecate. M-am uitat de jur împrejur. Capetele aplecate erau adâncite în gânduri. Dacă din când în când ochii nu li s-ar fi mişcat îndărătul ochelarilor de baga, ai fi băgat mâna-n foc că sunt morţi. Citeau; ca nişte şopârlc care rămân neclintite câtă vreme digeră o insectă, absorbeau cunoaşterea, se pătrundeau de amintirile omenirii, se consacrau esenţialului. Ce plicticoasă e veşnicia atunci când durează în timp...