Cine a avut odată ocazia să se documenteze în literatura estetică şi psihologică de specialitate asupra explicaţiei ce se poate da în legătură cu natura şi raporturile cuvântului de spirit, acela va trebui să admită că nu i s-a dedicat cuvântului de spirit nici pe departe efortul filosofic pe care-l merită prin rolul ce-l deţine în viaţa noastră spirituală. Putem semnala doar un număr redus de gânditori pe care i-au preocupat mai îndeaproape problemele cuvântului de spirit. Cei drept, printre cei care au studiat cuvântul de spirit se află nume strălucitoare, precum scriitorul Jean Paul (Fr. Richter) şi filosofii Th. Vischer, Kuno Fischer şi Th. Lipps; dar şi la aceşti autori tema cuvântului de spirit rămâne în fundal, în timp ce interesul principal al cercetării se îndreaptă spre problema mai cuprinzătoare şi atrăgătoare a comicului. Citind această literatură avem mai întâi impresia că ar fi complet neadecvat să tratăm cuvântul de spirit altfel decât în relaţie cu comicul. 

După Th. Lipps (Komik und Humor, 1898)¹ cuvântul de spirit este „comicul absolut subiectiv, deci comicul „pe care-l producem noi înşine, care este parte integrantă din activitatea noastră ca atare, comicul faţă de care ne comportăm întotdeauna ca subiect ce stă undeva deasupra, niciodată ca obiect, nici măcar ca obiect voluntar (p. 101). În scop explicativ vom cita următoarea lui observaţie: cuvântul de spirit înseamnă în genere „orice producere conştientă şi dibace a comicului, fie că este comic de intuire, fie de situaţie" (p. 98). K. Fischer desluşeşte relaţia cuvântului de spirit cu comicul apelând la caricatură, intercalată între cele două în prezentarea lui Über den Witz (Despre cuvântul de spirit, 1889). Obiectul comicului este urâtul în oricare dintre formele sale de apariţie: „Acolo unde este acoperit, el trebuie descoperit în lumina consideraţiei comice, acolo unde nu este observat sau de-abia de este observat, el trebuie luat şi scos în evidenţă şi astfel revelat, încât să se afişeze clar şi deschis în plină zi. [...] Aşa ia naştere caricatura" (p. 56). – „Lumea noastră spirituală, universul intelectual al gândurilor şi reprezentărilor noastre, nu se etalează în faţa privirii observaţiei exterioare, nu poate fi direct reprezentată imagistic şi plastic, şi totuşi ea conţine şi inhibiţii, cusururi, diformităţi, o întreagă gamă a ridicolului şi a contrastelor comice. Pentru a le scoate în relief şi a le face accesibile contemplaţiei estetice va fi necesară o forţă capabilă nu numai să reprezinte obiecte în mod nemijlocit, ci şi să reflecteze la aceste reprezentări şi să le elucideze: o forţă ce lămureşte gândurile. Această forţă este numai judecata. Judecata care produce contrastul comic este cuvântul de spirit, el a avut un rol tăcut deja în caricatură, însă abia în judecată ajunge la forma-i particulară şi la tărâmul liber al desfăşurării lui" (pp. 61—62).