Staţia se află pe trotuarul din dreapta. Troleibuzul numărul trei. Mergi mai departe până la Piaţa Puşkin. Acolo se află monumentul pe care, cu siguranţă, îl ştii. Exegi monumentum etc. Apoi îl depăşeşti prin dreapta, traversezi strada Gorki şi, câţiva paşi mai încolo, începe bulevardul Tverskoi, care o taie. Mai departe este simplu. În mai puţin de un minut pe jos, pe trotuarul din dreapta, îţi iese înainte poarta Institutului Gorki. Îţi iese singură, pricepi? Chiar dacă nu vrei, tot îţi iese… Cum să nu vreau? De ani de zile visez să vin aici. De ce să nu vreau? De ce? Ori de câte ori credem că vrem ceva, în realitate nu vrem. O, nu. Am încercat de atâtea ori să ajung aci. Troleibuzele nechezau ca nişte cai sălbatici. Strada era numai gropi. Până ce am zărit, în fine, celebrul monument. Mergeam, cum mi s-a spus, prin dreapta lui… Ce monument, băiete? Vorbeşti aiurea. Nu există un asemenea monument aici… Cum nu? Monumentul lui Puşkin. M-am plimbat de atâtea ori prin preajma lui. Ai avut vedenii, nu e nici un monument aici. Ha, ha, ha, dar îl ştie toată lumea: exegi monumentum… chiar tu ai spus-o. Am ridicat un monument… Hai, continuă, flăcău. Mi-am ridicat un monument cum mâna omului nu poate. Da, un monument „nerukotvornîi“. Ai căzut singur în capcană. Un monument făurit nu cu mâna, ci cu sufletul, spune poetul. Adică un monument pe care nu-l vede nimeni altcineva decât proştii. Aşa, ca voi, studenţii de la Institutul Gorki. Noi nu eram aşa. Voi eraţi mai rău. Fiecare dintre voi visa să doboare statuia celuilalt, pentru a şi-o ridica pe a lui. La mitingul contra lui Pasternak? Nu, nu e deloc aşa. Era altfel. Ai fost la mitingul acela? Ai scandat împotriva lui? În nici un caz. Şi ce făceai când ceilalţi scandau? Mă uitam la fata care plângea. 

Credeam că e nepoata lui. Şi vii după atâţia ani, ca s-o vezi din nou? Ai impresia că mitingul continuă? Poate. În realitate, s-ar putea să continue. După scandări, mai exact după anunţul de pe poartă, poţi găsi uşor locul de adunare. La Moscova sau la Tirana sunt aceleaşi urlete interminabile. Coşmarul de mai sus s-a repetat ani la rând, în cele mai incredibile forme. Scrâşnetul troleibuzelor printre pietrele şi gropile de pe stradă. Monumentul ameninţat. Şi lacrimile, şi Moscova cea duioasă. Eram atât de convins că voi scrie despre ea, încât aveam momente când mi se părea că o şi făcusem, ba chiar că grămada de litere cu care aveam să scriu cuvintele era pusă într-un colţ, în aşteptare. Repetarea tot mai frecventă a călătoriilor imaginare era cel mai sigur semn că momentul era aproape. 

Confuzia şi absenţa logicii din ele se amplificau. Troleibuzul numărul trei nu putea fi convins să plece. Erau obligaţi să-l bată cu biciul. Cum aşa? mă întrebam. Plecasem de câţiva ani din Moscova şi era normal ca unele lucruri să se schimbe, totuşi, să se ajungă să bată troleibuzul cu biciul n-aş fi crezut că se poate vreodată. La Tirana continua campania pentru cunoaşterea vieţii. Scriitorii, aproape fără excepţie, acceptaseră că aveau lipsuri, mai ales în ceea ce priveşte cunoaşterea muncitorilor din uzine, ca să nu mai vorbim şi despre cooperativele agricole. Fără să spun cuiva, am început între timp romanul despre Moscova, deşi nu eram convins că-l voi termina. Ziua mi se părea că-i complet inabordabil, la fel ca şi Moscova, devenită un oraş iluzoriu. Odată cu ruperea relaţiilor diplomatice, dispăruse orice speranţă de a mai putea călători acolo. Însă noaptea, mai ales după miezul nopţii, lucrurile se schimbau. Adormeam cu speranţa că mi se va ivi în somn. Dar lucrul acesta se întâmpla din ce în ce mai rar. Şi, ca şi când asta n-ar fi fost îndeajuns, haosul din jurul ei continua să se amplifice, aşa încât nu-mi era clar dacă nebunia aceea îmi era utilă sau nu în ceea ce aveam de gând să fac. Era al doilea lucru straniu care se petrecea. Invers decât în cazul cunoaşterii uzinelor şi cooperativelor agricole, Moscova din romanul meu avea nevoie de cu totul altceva, de necunoaştere. Într-unul dintre vise, după ce depăşeam aproape târâş Piaţa Puşkin, îi găseam pe majoritatea studenţilor la miting. Aproape că ştiam, şi totuşi nu pot spune că nu am fost surprins când am zărit pe pancarte numele meu. Şi imediat după asta am început să-l aud din ce în ce mai clar scandat de studenţi.