Odată cu succesele sale internaționale Arme, virusuri și oțel și Collapse, Jared Diamond ne-a transformat modul în care înțelegem motivul pentru care civilizațiile se ridică sau cad. Acum, în această a treia carte a monumentalei sale trilogii, Diamond explică modul în care unele națiuni își revin cu succes de pe urma crizelor adoptând schimbări selective – un mecanism de supraviețuire mai des asociat cu indivizii care își revin de pe urma crizelor personale.

Diamond compară modul în care șase țări au supraviețuit unor momente de cotitură recente – de la deschiderea forțată a Japoniei de către flota comodorului american Perry, la atacul Uniunii Sovietice asupra Finlandei și de la loviturile și contraloviturile de stat militare sângeroase din Chile și Indonezia, la transformările Germaniei și Australiei după al Doilea Război Mondial. Cum Diamond vorbește limba a cinci dintre aceste șase țări, locuind în unele momente ale vieții sale în unele dintre acestea, ne poate prezenta experiențe emoționante, la prima mână. Aceste națiuni s-au descurcat, în diverse grade, cu mecanisme precum asumarea responsabilității, autoevaluarea onestă și învățarea din modelele oferite de alte state. Privind spre viitor, Diamond evaluează dacă Statele Unite, Japonia și întreaga lume se pot descurca cu succes cu crizele grave cu care se confruntă în acest moment. Putem învăța din lecțiile trecutului?

Adăugând o dimensiune psihologică analizei profunde istorice, geografice, biologice și antropologice care marchează toate cărțile lui Diamond, Momente decisive dezvăluie factorii ce influențează modul în care națiunile și indivizii răspund marilor provocări. Rezultatul este o carte epică din punctul de vedere al scopului, dar și extrem de personală.

În timpul vieții noastre, o dată sau de mai multe ori, cei mai mulți dintre noi trecem prin transformări sau crize personale care pot sau nu să fie rezolvate cu succes prin realizarea unor schimbări personale. În mod similar, națiunile trec prin crize naționale care, la rândul lor, pot sau nu să fie rezolvate prin schimbări naționale. Există un important volum de cercetări și de mărturii anecdotice adunate de terapeuți despre rezolvarea crizelor personale. Oare concluziile rezultate din aceste studii ne pot ajuta să înțelegem rezolvarea crizelor naționale? Pentru a ilustra crizele personale și naționale, voi începe această carte cu două povești din propria viață. Se spune că primele amintiri stabile și databile se formează la vârsta de patru ani, deși copiii rețin amintiri vagi ale unor evenimente anterioare. Generalizarea mi se aplică și mie, deoarece cea mai veche amintire pe care o am este cea a incendiului de la clubul Cocoanut Grove din Boston, care a avut loc la puțin timp după a cincea mea zi de naștere. Deși (din fericire) nu am fost implicat în mod direct în acel incendiu, l-am trăit indirect prin relatările înspăimântătoare ale tatălui meu, care era medic. Pe 28 noiembrie 1942, un incendiu a cuprins cu rapiditate un club de noapte supraaglomerat din Boston, Cocoanut Grove (ortografia îi aparține proprietarului), a cărui singură ieșire era blocată. 492 de oameni au murit și sute de alte persoane au fost rănite din cauza sufocării, a inhalării de fum sau în urma arsurilor și a faptului că au fost călcați în picioare (fotografia 0.1). 

Medicii și spitalele din Boston au fost copleșite – nu doar de victimele rănite sau pe moarte, ci și de cei afectați psihologic de incendiu: rude îngrijorate că soții, soțiile, copiii sau frații lor muriseră într-un mod groaznic; și de supraviețuitorii incendiului, traumatizați de sentimentul de vinovăție provocat de faptul că ei supraviețuiseră în timp ce alții muriseră. Până la 10.15 seara, viețile lor se desfășuraseră în mod normal, fiind preocupați să sărbătorească Ziua Recunoștinței, să vadă meciuri de fotbal american sau, în cazul soldaților, să se bucure de permisii.

 La ora 11 seara, majoritatea victimelor muriseră, iar viețile rudelor și ale supraviețuitorilor erau în criză. Traiectoriile obișnuite ale propriilor vieți fuseseră deraiate. Se simțeau rușinați de faptul că ei erau în viață, în vreme ce cineva apropiat murise. Rudele au pierdut persoane care ocupau locuri centrale în propriile identități. Incendiul a zguduit credința într-o lume dreaptă nu doar supraviețuitorilor, ci și locuitorilor din Boston care nu luaseră parte la eveniment (inclusiv mie, care aveam cinci ani). Cei pedepsiți nu erau băieți obraznici sau oameni răi: erau oameni obișnuiți, uciși fără a avea vreo vină.