Gândul traducătorului la „Dieu et la Science” Întotdeauna am iubit lumea aproape ca un păgân şi pe Dumnezeu ca un creştin. Şi multă sfâşiere am purtat şi poate încă mai port, din pricina unei prăpăstii deschisă-n univers şi-n mine, încât cu anevoie se poate trece din lume-n Dumnezeu şi invers. Este adevărat că din iubire El a reuşit să treacă primul această prăpastie înspre noi, dar cât de greu îl urmăm pe calea de întoarcere o ştim fiecare în parte şi în tăcere. Dureroasa rană din univers de care aminteam s-a adâncit până la deznădejde în ultimele două-trei secole de când ştiinţa, ca o reacţie la totalitarismul teologic scolastic, a închis fereastra ce dădea spre Dumnezeu, încercând să rezolve universul fără El, aşa cum spunea savantul Laplace, că „în sistemul meu ipoteza dumnezeu nu mai are loc „. Iar noi sufeream ca nişte copii ai unor părinţi divorţaţi. Universul a devenit sinistrul „monde clos” iar omul trăieşte cumplita condiţie a unei cârtiţe care scormoneşte inutil şi infinit prin măruntaiele unei lumi prăbuşite în sine, sans issue. Care dintre noi nu a simţit că poartă singur în spinare acest colos absurd, acest morman infinit al universului fără Dumnezeu? Fiindcă în clipa în care l-ai scos afară din lume, singurul responsabil pentru existenţa şi sensul ei rămâi tu. Şi pe cine nu a strivit un infinit gol? 

Îmi amintesc că în adolescentă i-am reproşat lui Dumnezeu că a făcut universul atât de mare şi frumos, încât El abia de se mai zăreşte în acest nesfârşit uluitor. Desigur, undeva, în lumea liberă mai exista câte un firav ecou de dincolo de lume, dar în ţinutul nostru siberian nu pătrundea nimic decât materialismul ştiinţific ateu. Mult mai greu ne-a fost să trăim fără Dumnezeu decât fără libertate; mai ales nouă, celor tineri, educaţi din pruncie în aerul otrăvit al urii faţă de divin. Ştiinţa atee avea toate răspunsurile pentru a-ţi închide gura, dar inima rămânea de veghe, sângerând în tăcere. Desigur, împreună cu Planck, Einstein, Bohm, Heisenberg etc. Mai făceam „paşi peste graniţe” mai ales cei care am avut un minim acces în lumea lor. Iată însă că după eliberarea socială se crează premizele unei alte eliberări, ieşirea la marea cunoaşterii adevărate, la oceanul supraplanetar al Fiinţei în sine. 

Ştiinţa începe să fie smerită de un nou soi de agnosticism, umil constatat cu multă cunoaştere, adică se face trecerea de la cunoaştere la recunoaştere şi un savant smerit şi recunoscător este cea mai mare bucurie din câte s-au dat acestei lumi. Unul dintre aceştia este şi Jean Guitton. Filosoful nonagenar care traversează „cu cunoaştere” acest teribil copil al timpului – secolul XX – împreună cu doi tineri savanţi Igor şi Grichka Bogdanov, asemeni unor detectivi particulari în transcendent, iau urma lui Dumnezeu şi se afundă, răscolind minuţios tot universul, până dincolo de marginile lui materiale, ajungând într-un ţinut nemaiîntâlnit până acum, nici măcar în cărţile de basme, numit metarealismul. 

Acest ţinut seamănă puţin cu ceea ce în copilărie numeam „tărâmul celălalt” unde nu va mai fi nici timp (Apoc. 10.6) nici spaţiu, ci un veşnic prezent şi mişcare fericită, nemăsurată şi neîntreruptă. Desigur, nu s-ar putea spune că există idei absolut noi, dar există noi afirmaţii ale aceluiaşi veşnic adevăr iar adevărul ca să rămână mereu proaspăt, chiar dacă-i pururi acelaşi, trebuie afirmat mereu de alti oameni şi în alţi termeni. Este prima oară după mai bine de două secole creştine când ştiinţa se face din nou în adoraţie, fiindcă la Dumnezeu nu se ajunge decât în stare de adoraţie şi din cercetarea ştiinţifică a lumii văzute se naşte strigătul dexologic al psalmistului de odinioară: „cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut”!