Autor Kerstin Gier
Categorie Ficțiune
Subcategorie Literatura contemporană
Belgravia, Londra 3 iulie 1912 — O să rămână o cicatrice urâtă, spuse doctorul, fără să ridice privirea. Paul râse strâmb. — Da, dar e de preferat amputării pe care a prorocit-o doamna Preagrijulie aici de faţă. — Ce glumă bună! Pufni Lucy. Eu nu sunt exagerat de grijulie, iar tu… domnule Prostesc-de-Necugetat, lasă-te de glume! Ştii prea bine cât de repede se pot infecta astfel de răni, ca să nu mai vorbim de faptul că, în vremurile astea, trebuie să fii fericit dacă supravieţuieşti. Nu există antibiotice, iar medicii sunt cu toţii nişte cârpaci ignoranţi. — Mda, vă mulţumesc frumos, spuse doctorul, ungând rana proaspăt cusută cu o pastă maronie. Ustura ca naiba, iar Paul cu greu îşi putu stăpâni o grimasă. Spera doar să nu fi pătat şezlongul cel bun al lui Lady Tilney. — N-aveţi dumneavoastră nici o vină. Paul observă cum Lucy se străduia să pară prietenoasă, încercând chiar să zâmbească. Un zâmbet destul de feroce, dar, la urma urmei, intenţia conta. — Sunt convinsă că vă daţi toată silinţa, spuse ea. — Doctorul Harrison este cel mai bun, o asigură Lady Tilney. — Şi singurul…, murmură Paul. Era, brusc, incredibil de obosit. În infuzia cu gust dulce, pe care i-o preparase doctorul, trebuie să fi fost şi un somnifer. — Mai presus de toate, cel mai discret, adăugă doctorul Harrison. Braţul lui Paul fu bandajat cu o faşă albă ca zăpada. — Şi, ca să fiu sincer, nu-mi pot imagina ca, în optzeci de ani de-acum încolo, rănile provocate de tăieturi şi de înjunghiere să se trateze altfel de cum le-am tratat eu. Lucy inspiră adânc, iar Paul ghici deja ce avea să urmeze. Din coafura ei înaltă se desprinse o buclă, pe care, cu o expresie agresivă, Lucy o trecu pe după ureche. — Da, luat în mare poate nu, însă, dacă bacteriile… deci, acestea sunt nişte microorganisme, care… — Încetează odată, Luce! O întrerupse Paul. Doctorul Harrison ştie foarte bine ce sunt bacteriile! Rana încă îl ustura cumplit; în acelaşi timp se simţea aşa de epuizat, încât nu-şi dorea decât să poată închide ochii şi să aţipească puţin. Dar asta n-ar fi făcut decât s-o înfurie şi mai tare pe Lucy. Deşi ochii ei albaştri scânteiau de furie, ascundeau de fapt doar îngrijorare şi – ceea ce era şi mai rău – teamă, iar el ştia bine asta. De dragul ei, Paul trebuia să-şi ascundă atât starea fizică precară, cât şi propria disperare. Aşadar, continuă pur şi simplu să vorbească. — La urma urmei, nu suntem în Evul Mediu, ci în secolul XX, secolul descoperirilor inovatoare. Primul EKG este deja o descoperire veche, de câţiva ani se cunoaşte deja agentul patogen al sifilisului şi s-a descoperit şi un tratament împotriva acestuia. — Se vede că cineva a fost foarte atent la orele de mister. Acum, Lucy arăta de parcă ar fi fost gata să explodeze în orice clipă. — Frumos din partea ta! — Iar anul trecut, o anume Marie Curie a primit Premiul Nobel pentru chimie, interveni şi doctorul Harrison. — Şi ce-a mai inventat ea? Bomba atomică? — Uneori eşti îngrozitor de incultă. Marie Curie a descoperit radio… — Ah, ţine-ţi pliscul! Lucy îşi încrucişase braţele la piept şi-l privea acum furibundă pe Paul, fără să observe privirea mustrătoare a lui Lady Tilney. — Ţi-aş spune eu unde să-ţi bagi prelegerile în clipa asta! Ai! Fi! Putut! Să fii! Ucis! Eşti atât de amabil să-mi spui cum aş putea să previn această catastrofă fără tine? În momentul acela, vocea îi explodă. Sau cum aş putea să mai trăiesc fără tine? — Îmi pare rău, prinţesă. Habar n-avea cât de rău îi părea. — Pah, făcu Lucy. Nu e nevoie să faci faţa asta de câine bătut. — N-are nici un rost să vă preocupaţi de ceea ce ar fi putut să fie, copii, spuse Lady Tilney, clătinând din cap, în timp ce-l ajuta pe doctorul Harrison să-şi pună instrumentarul la loc în geantă. A mers totul foarte bine, nu? Paul a avut noroc în nenoroc. — Doar pentru că ar fi putut fi mai rău de-atât nu înseamnă că a mers totul bine! Strigă Lucy. N-a mers nimic bine, absolut nimic! Ochii i se umplură de lacrimi, iar lui Paul aproape i se frângea inima privind-o. Suntem deja de trei luni aici şi nu am reuşit nimic din ceea ce ne-am propus, ba dimpotrivă: am înrăutăţit situaţia! Aveam, în sfârşit, nenorocitele alea de hârtii şi Paul le-a dat. Aşa, pur şi simplu! — Poate că m-am pripit puţin. Îşi lăsă capul să-i cadă pe pernă. Dar, în acel moment, am simţit pur şi simplu că fac ce trebuie. Şi anume din pricină că exact în nenorocitul ăla de moment fusese la un pas de moarte. Nu lipsise mult ca lama spadei lordului Alastair să-l lichideze. Dar asta n-avea voie sub nici o formă să-i povestească lui Lucy. Dacă l-am avea pe Gideon de partea noastră, ar mai exista o şansă. De îndată ce va citi hârtiile, va înţelege care ne sunt intenţiile. Spera el. — Însă, nici noi nu ştim exact ce e scris în hârtiile alea! Poate că e ceva cifrat sau… of, şi nici măcar nu ştii exact ce i-ai dat lui Gideon, zise Lucy. Lordul Alastair ţi-ar fi putut aduce orice: facturi vechi, scrisori de dragoste, foi albe… La asta se gândise şi Paul de mult, dar faptul era deja consumat. — Uneori trebuie să mai ai şi un pic de încredere, murmură el, dorinduşi ca lucrul pe care tocmai îl spusese să fi fost valabil şi pentru el. Chiar mai mult decât gândul că era foarte posibil să-i fi dat lui Gideon nişte hârtii fără valoare îl tortura varianta că băiatul s-ar fi putut duce cu acele hârtii direct la Contele de Saint-Germain. Asta ar fi însemnat că şi-ar fi jucat ultima carte. Dar Gideon spusese că o iubea pe Gwendolyn, iar felul în care o spusese fusese cumva… convingător. „Mi-a promis”, vru Paul să spună, dar nu reuşi decât să şoptească ceva ininteligibil. Şi oricum ar fi fost o minciună. Căci nu apucase să audă răspunsul lui Gideon. — A fost o idee prostească să ne dorim să colaborăm cu Alianţa florentină, o auzi pe Lucy zicând. Ochii i se închiseră. Indiferent ce preparat îi administrase doctorul Harrison, efectul era extrem de rapid. Da, ştiu, continuă Lucy. A fost ideea mea prostească. Ar fi trebuit să luăm noi înşine problema în mână. — Copii, dar voi nu sunteţi nişte ucigaşi, spuse Lady Tilney. — Credeţi că e vreo diferenţă morală între a ucide pe cineva cu propriile mâini şi doar a ordona cuiva uciderea? Lucy oftă adânc şi, deşi Lady Tilney o contrazise cu vehemenţă („Fetiţo, nu mai spune aşa ceva! Doar nu aţi ordonat uciderea nimănui; n-aţi făcut decât să daţi mai departe nişte informaţii!”), păru deodată greu de îmbărbătat. — Am făcut greşit absolut tot ce se putea face greşit, Paul. În trei luni, nu am făcut decât să irosim o grămadă de timp şi banii lui Lady Margret şi să implicăm în povestea asta mult prea mulţi oameni. — Sunt banii lordului Tilney, o corectă Lady Tilney. Ai fi uimită dacă ai afla pe ce altceva îşi aruncă el banii. Cursele de cai şi dansatoarele sunt doar lucrurile cele mai nevinovate – nici nu va observa puţinul pe care l-am folosit pentru noi. Şi, dacă ar face-o, atunci ar trebui să fie destul de gentleman să nu scoată nici o vorbă despre asta. — Iar eu, personal, aş fi fost dezamăgit dacă nu aş fi fost implicat, îi reasigură doctorul Harrison şi mustăci. Viaţa mea tocmai devenea foarte plicticoasă. La urma urmei, nu dai chiar în fiecare zi peste nişte călători în timp, care vin din viitor şi ştiu totul mult mai bine. Şi, fie vorba între noi, stilul
TOP 10 Cărți