Odaia era albă ca un culcuș de fecioară. Apusul își filtra agonia prin două
ferestre înalte, schițând pe parchet două romburi de lumină portocalie, care
cuprindeau picioarele patului într-o îmbrățișare tremurătoare.
Un miros straniu de albeață respirau pereții proaspăt văruiți și se cernea în
unde subțiri pe măsuța cu trei scaune dintre ferestre, pe soba de teracotă din colț,
pe noptiera de la căpătâiul patului și chiar pe jilțul de paie în care veghea sora de
caritate Dafina, îmbrăcată în șorț alb, cu bonetă albă pe creștet și cu o cruciuliță
roșie între sânii plini de sănătate. Din unghere răsăreau umbre sfioase, cenușii,
înaintau domol și apoi, brusc, se stingeau, speriate parcă de tăcerea deasă ce
căptușea odaia și înghițea tic-tacul grav al pendulei atârnate deasupra
calendarului, pe fâșia de zid dintre cele două geamuri.
Dafina ședea neclintită, cu mâinile în poală pe ziarul împăturit frumos, privind
la bolnavul care zăcea cu brațele întinse peste învelitoarea albă, capul înfășurat
într-un pansament alb din care i se vedea numai fața de ceară, vrâstată cu trei
linii negre paralele — sprâncenele, genele și mustățile. Pleoapele-i închise
păreau niște pete violete, iar buzele cărnoase erau atât de palide că de-abia li se
deosebeau marginile. În ochii surorii de caritate mocnea înduioșare și
nedumerire. Compătimea pe bietul bolnav cu toată pasiunea, mai ales de când
descoperise că e victima unei drame amoroase. Era foarte blândă și tot atât de
sentimentală.
Cârlionții aurii răzvrătiți îi alintau obrajii rumeni, și ochii ei leneși, albaștri,
pâlpâiau în lacrimi. Colega pe care a schimbat-o azi dimineață i-a șoptit în grabă
că pacientul e un profesor mare, că a fost împușcat de un muscal gelos, că l-au
adus aseară târziu aci, la Sanatoriul Sf. Maria, și că doctorul Filostrat e tare
înfuriat, ceea ce înseamnă că șansele de scăpare sunt puține...
Pentru Dafina, fire lacomă de iubiri romantice, cuvintele tovarășei fură ca un
bob de sare pe o rană vie; inima îi sfârâia de curiozitate. Dorea amănunte, multe,
minunate, și nu venea nimeni să i le dea. Bolnavul nu se clintise toată ziua; nici
când i s-a schimbat pansamentul n-a deschis ochii. Pe foaia de temperatură, cu
litere caligrafice, scria doar numele: Toma Novac.
A avut mari speranțe în Universul pe care i l-a strecurat, spre amiază, tovarășa.
„Drama din Strada Albă“ însă era lichidată în câteva rânduri seci. Dafina le-a
citit și răscitit, căutând înțelesuri tainice în frazele convenționale. Negăsind ce
râvnea, sufletul i se scălda într-o tristețe sură în care pluteau, ca firicele
destrămate dintr-o țesătură veche, cuvintele tipărite: „Ieri, pe la ora șapte seara,
în Strada Albă no. 7, emigrantul rus Ștefan Aleksandrovici Poplinski, stabilit de
curând în Capitală, venind de la Berlin, unde se refugiase în urma revoluției,