Oricine e înzestrat cu aptitudinile spirituale necesare, receptive şi de spontaneitate, poate să ajungă, încetul cu încetul, la înjghebarea unei conştiinţe filozofice. În domeniul filozofiei, situaţia nu ni se pare să fie deosebită de aceea ce ne întâmpină în ţinuturile artei, unde, prin deprin derea puterilor şi prin familiarizarea cu operele, poţi, pe temeiul înnăs cut al unei sensibilităţi fireşti, să-ţi constitui o conştiinţă artistică. Înfiriparea unei conştiinţe specifice este con - diţionată, atât în domeniul filozofic, cât şi [în] cel artistic, de o înde - lungată expe rienţă prin ţinu turile corespunzătoare, adică de un con tact asiduu cu modul marilor creatori, de un susţinut efort de asimilare a operelor existente, dar, pe cât cu putinţă, şi de un exerciţiu pe măsura lor, a fa cultăţilor spirituale angajate de la sine în atari preocupări. Evident, orice luare în considerare a „conştiinţei filozofice“ în vede rea unei lămuriri a aspectelor ei posibile devine operantă numai dacă pornim de la convingerea că gândirea filozofică îşi are, printre celelalte preocupări ale spiritului omenesc, autonomia şi fiinţa ei aparte. „Con ştiinţa filozofică“ trebuie s-o înţelegem într-un fel ca o răsfrân - gere în spirit, mai mult sau mai puţin lucidă, a situaţiei în ches tiu - ne. Cel ce şi-a alcătuit, cu suficient discernământ şi datorită unui proces multiplu condiţionat, o conştiinţă filozofică ştie foarte bine că filozofia, într-o cuprindere de ansamblu, îşi are „fiinţa“ şi „auto - nomia“ ei. Acestei auto nomii şi acestei fiinţe vom încerca să-i dăm un relief în paginile de faţă. Ne vom strădui, cu alte cuvinte, să scru - tăm structura intimă a gândirii filozofice, şi aceasta călăuziţi în pri - mul rând de ţinta de a înlesni şi celor cu mai puţină umblare prin acest domeniu constituirea unei conştiinţe filozofice