În filosofia contemporană, Richard Rorty „reprezintă post-empirismul de tentă pragmatică din Statele Unite", iar Gianni Vattimo „direcţia postmodernă din Europa latină"1 . Ambii preiau din neopragmatismul lui John Dewey şi din hermeneutica lui Hans-Georg Gadamer nu doar critica autoînţelegerii obiectiviste a ştiinţelor umaniste, dar şi conceptul de cultură (Bildung). Rorty însuşi ne spune că „într-o cultură gadameriană a viitorului fiinţele omeneşti vor dori să se adecveze doar unele altora, în sensul în care Galileu s-a adaptat lui Aristotel, Blake lui Milton, Dalton lui Lucreţiu, iar Nietzsche lui Socrate. Relaţia dintre predecesor şi succesor ar fi de conceput, aşa cum a subliniat Vattimo, nu ca una de Uberwindung, ci de Verwindung. 2 Întrucât importanţa exercitată istoriceşte de figura lui Dumnezeu nu poate fi eliminată de către actul deconstructiv al filosofiei, se cere, oricum, să-i acceptăm influenţa istorică şi să-i reconsiderăm prezenţa cu ironia de rigoare. Rorty şi Vattimo pornesc de la faptul că înainte de Iluminism omenirea avea nişte îndatoriri faţă de Dumnezeu, în timp ce după Iluminism a avut unele şi faţă de Raţiune. Atât „era credinţei", cât şi cea „a raţiunii" au parcurs, însă, o cale greşită, nu pentru că n-au reuşit să-şi aproprieze adevărata natură a lucrurilor, ci pentru că n-au ţinut seama de relevanţa acelor forme noi de viaţă pe care omenirea însăşi le produsese între timp în vederea unei fericiri mai mari. În cartea de faţă, Rorty şi Vattimo pornesc de la constatarea că omenirea a intrat în „era interpretării", în care gândirea e dominată de preocupări ce nu mai sunt nici doar de competenţa ştiinţei, nici doar a filosofiei, nici doar a religiei.