Să nu ieși de pe stradă. Ei nu te pot găsi dacă nu ieși de pe stradă. Micul David Olson știu că dăduse de belea. De îndată ce mama se întorcea cu tati, avea s-o încurce. Nădejdea îi era în pernele îndesate sub pătură, care arătau ca și cum el ar mai fi fost încă în pat. Așa făceau în serialele TV. Dar nimic din toate astea nu mai avea importanță acum. Se furișase afară din dormitor, coborâse pe vrejul de iederă, alunecase și se lovise la picior. Însă nu foarte tare. Nu ca fratele lui, la fotbal. Nu era cine știe ce. Micul David Olson porni, șchiopătând ușor, pe Hays Road. Cu pâcla atingându-i fața. Ceața se rostogolea de pe deal. Se uită la lună. Era plină. A doua noapte la rând cu lună plină. O lună albastră. Asta-i spusese fratele lui mai mare. Ca în cântecul pe care dansau uneori mami și tati. Mai demult, când erau fericiți. Înainte ca David să-i facă să se teamă. Lună albastră. Te-am văzut însingurată. Micul David Olson auzi ceva în tufe. Se gândi o clipă că era poate încă unul dintre visele acelea. Dar nu era. Știa că nu este. Doar se chinuise să rămână treaz. Chiar și cu durerile alea de cap. Trebuia, în noaptea asta, să ajungă acolo. Trecu o mașină, scăldând în lumină ceața. Micul David Olson se piti după o cutie poștală. Din bătrânul Ford Mustang se revărsau acorduri de rock’n’roll. Doi adolescenți râdeau. O mulțime de puști erau acum recrutați în armată și tot mai mulți urcau beți la volan. Cel puțin asta spusese tati. — David? șopti o voce. Susură. Șuieră. Vorbise cineva? Sau i se păruse? — Cine-i acolo? rosti David. Tăcere. Î Probabil că totul era în capul lui. În regulă. Măcar nu era doamna aia șuierătoare. Măcar nu visa. Ori visa? David se uită în josul pantei, către răscrucea cu Monterey Drive, unde lumina un felinar mare. Adolescenții trecură de el, împreună cu tot sunetul ăla. Și atunci David văzu umbra. O siluetă stătea în lumina becului. Așteptând și fluierând. Fluierând și așteptând. O melodie care aducea un pic cu Luna albastră. Perii de pe ceafa lui David se ridicară. Nu te apropia de colțul ăla. Stai departe de persoana aceea. În schimb, micul David Olson o tăie de-a curmezișul, prin curți. Merse în vârful picioarelor pe lângă un gard vechi. Să nu te audă. Ori să te vadă. Ai ieșit de pe stradă. E periculos. Își aruncă privirea pe o fereastră, unde o bonă se pupa cu iubitul ei în vreme ce bebelușul țipa. Plânsetul lui semăna însă cu mieunatul unei pisici. Încă era sigur că nu visează, însă îi venea din ce în ce mai greu să facă diferența. Se vârî pe sub gard și se alese cu pete ude de iarbă pe turul pantalonilor de pijama. Știa că n-o să poată ascunde petele de mama lui. Că avea să fie nevoit să și-i spele singur. Ca atunci când făcea în pat. Începuse iarăși să facă în pat și spăla cearșaful în fiecare dimineață. Nu putea să-i spună mamei. L-ar fi luat la întrebări. Întrebări la care nu putea răspunde. Nu cu voce tare. Înaintă printre șirurile de copaci de după casa familiei Maruca. Trecu de leagănul pe care domnul Maruca îl montase împreună cu băieții lui. După o zi de trudă se iveau mereu doi biscuiți Oreo și un pahar cu lapte. Micul David ajutase și el, o dată sau de două ori. Tare-i plăceau biscuiții. Mai ales când se învecheau și se înmuiau un pic.