Problema inegalității și a redistribuirii se află la baza conflictului politic. În termeni foarte simpli, putem spune că, în mod tradițional, conflictul central pune faţă în față următoarele două poziții. Pe de o parte, poziția liberală de dreapta ne spune că doar fortele pieței, libera inițiativă şi creșterea productivității permit cu adevărat îmbunătăţirea pe termen lung a veniturilor și condiţiilor de trai, în special ale celor mai defavorizați, şi că, prin urmare, acțiunea publică de redistribuire, în afara faptului că trebuie aibă o dimensiune moderată, trebuie să se limiteze, în orice caz, la instrumentele care interferează cât mai puțin posibil cu acest mecanism virtuos, cum ar fi, de exemplu, sistemul integrat de prelevări şi transferuri (impozitul negativ) al lui Milton Friedman [1962]¹. Pe de altă parte, poziția tradițională de stânga, moştenită de la teoreticienii socialişti din secolul al XIX-lea şi din practica sindicală, ne spune că doar luptele sociale și politice pot permite ameliorarea suferinţei celor mai nevoiaşi produse de sistemul capitalist și că acțiunea publică de redistribuire trebuie, dimpotrivă, să pătrundă în inima procesului de producție pentru a pune sub semnul întrebării modul în care forțele pieței determină profiturile însuşite de proprietarii de capital, precum şi inegalitățile dintre salariați, de exemplu, prin naționalizarea mijloacelor de producție și fixarea de grile salariale constrângătoare, şi nu prin limitarea la plata impozitelor pentru finanțarea transferurilor fiscale. Acest conflict dreapta/stânga demonstrează, mai întâi, că dezacordurile privind forma concretă şi oportunitatea unei acțiuni publice de redistribuire nu au la bază, în mod necesar, principii contradictorii de justiție socială, ci mai curând analize contradictorii ale mecanismelor economice și sociale care produc inegalitățile. Există, în realitate, un anumit consens asupra mai multor principii fundamentale de dreptate socială: dacă inegalitatea este cauzată, cel puțin în parte, de factori pe care indivizii nu îi pot controla, cum ar fi inegalitatea bunurilor inițiale transmise de familie sau ca urmare a norocului, pentru care indivizii respectivi nu pot fi învinovățiți, atunci este drept ca statul să încerce să amelioreze, într-un mod cât mai eficient, soarta persoanelor celor mai defavorizate, adică a celor care au fost obligate să se confrunte cu factorii noncontrolabili cei mai defavorabili. Teoriile moderne ale dreptății sociale au exprimat această idee sub forma principiului „maximin", conform căruia societatea dreaptă trebuie să maximizeze oportunitățile și condiţiile de trai minime oferite de sistemul social, principiu introdus în mod formal de Serge-Christophe Kolm [1971] și John Rawls [1972], dar o putem regăsi, sub forme mai mult sau mai puțin explicite, și în trecut, cum ar fi, de exemplu, ideea tradițională conform căreia trebuie garantate tuturor drepturi egale cât mai ample, idee foarte larg acceptată la nivel teoretic. Adesea, adevăratul conflict se referă mai mult la modalitatea cea mai eficientă de a îmbunătăți cu adevărat condițiile de trai ale celor mai defavorizați şi la numărul de drepturi care pot fi acordate tuturor doar pe baza principiilor abstracte de dreptate socială.