Cu excepţia câtorva cazuri aberante, omul nu înclină spre bine: ce zeu l-ar îmboldi s-o facă? El trebuie să se învingă, să-şi calce pe inimă pentru a putea săvârşi cel mai mărunt act necontaminat de rău. De fiecare dată când izbuteşte, îl provoacă, îl umileşte pe creatorul său. Iar dacă i se-ntâmplă să fie bun nu prin efort sau din calcul, ci prin natură, o datorează unei neatenţii a cerului: se situează în afara ordinii universale, nu era prevăzut în niciun plan divin. Nu se ştie care e locul lui printre fiinţe, şi nici măcar dacă e o fiinţă. Să fie un spectru?

Binele este ce a fost sau va fi, niciodată ceea ce este. Parazit al amintirii sau al presentimentului, revolut sau posibil, binele nu ar putea să fie actual şi nici să dăinuiască prin el însuşi: cât timp există, conştiinţa-l ignoră; ia act de el doar atunci când dispare. Totul îi dovedeşte irealitatea; e o mare forţă fictivă, e principiul avortat din start: colaps, faliment imemorial ce-şi face tot mai simţite efectele pe măsură ce istoria curge. La începuturi, în acea promiscuitate în care sa produs alunecarea spre viaţă, s-a întâmplat probabil ceva monstruos, ceva ce trece în neliniştile şi chiar în raţionamentele noastre. Cum să nu presupui că existenţa a fost viciată de la rădăcină, existenţa şi înseşi elementele? Cel ce n-a luat în consideraţie, măcar o dată-n zi, această ipoteză, va fi trăit ca şi un somnambul.

Este greu, este imposibil să credem că dumnezeul cel bun, „Tatăl”, ar fi amestecat în scandalul Creaţiunii. Totul ne face să credem că n-a participat la ea în niciun fel, că autorul ei este un zeu fără scrupule, un zeu tarat. Bunătatea nu creează: îi lipseşte imaginaţia; or, e nevoie de imaginaţie pentru a plăsmui o lume, fie şi una de mântuială. La rigoare, amestecul de bunătate şi răutate ar putea produce un act sau o operă. Sau un univers. Oricum e mult mai uşor, pornind de la al nostru, să ajungi la un dumnezeu dubios decât la unul onorabil. Hotărât lucru, dumnezeul cel bun nu era înzestrat pentru a crea: are totul – afară de atotputernicie. Mare prin deficienţele lui (anemia şi bunătatea merg mână-n mână), el este prototipul ineficacităţii: nu poate ajuta pe nimeni… De altfel nu ne agăţăm de el decât atunci când părăsim dimensiunea noastră istorică; de cum o regăsim, ne e străin şi de neînţeles: n-are nimic ca să ne fascineze, n-are nimic dintr-un monstru. Iar atunci ne întoarcem spre Creator, zeu subaltern şi trebăluitor, instigator al evenimentelor. Ca să-nţelegem cum a putut să creeze, trebuie să ni-l închipuim sfâşiat între rău, care înseamnă schimbare, şi bine, care înseamnă inerţie. Această luptă a fost desigur nefastă răului, căci a trebuit să suporte contaminarea binelui: iată de ce Creaţiunea nu poate fi pe de-a întregul rea.

Cum răul guvernează tot ce-i coruptibil, altfel spus tot ce e viu, ar fi ridicol să vrem să demonstrăm că el conţine mai puţină fiinţă decât binele, sau chiar că nu conţine deloc. Cei care îl asimilează cu neantul îşi închipuie că astfel îl salvează pe acest biet dumnezeu bun. Nu-l salvăm decât având curajul de a separa cauza lui de cea a demiurgului. Pentru c-a refuzat s-o facă, creştinismul va trebui să se zbată, de-a lungul întregii lui cariere, să impună teza îndoielnică a unui Creator milostiv: tentativă disperată ce-a vlăguit creştinismul şi a compromis zeul pe care vroia să-l protejeze. Nu putem să nu ne gândim că, rămasă în stadiul de schiţă, Creaţiunea nu putea fi terminată şi nici nu merita să fie, şi că ea este în totul un păcat, faimoasa crimă comisă de om apărând astfel ca o versiune minoră a unei crime cu mult mai grave. Care e vina noastră, decât aceea de a fi urmat, mai mult sau mai puţin servil, exemplul Creatorului? Fatalitatea lui – o recunoaştem prea bine în noi: nu degeaba am ieşit din mâinile unui zeu nefericit şi rău, din mâinile unui zeu blestemat.