Tragedia culturilor mici. Cele câteva milenii de istorie de care ne dispensăm numai în ignoranţă sau în extaz – două poluri a-istorice. — Ne obligă la o viziune macroscopică şi la o selecţiune implacabilă a desfăşurărilor omeneşti. Cine nu simte nevoia să fie judecător al trecutului se desolidarizează de o întreagă lume ce l-a precedat, chiar dacă instinctul îl integrează prin legături invizibile; nu mai puţin este lipsit de existenţă în viitor acel ce nu se angajează în profeţie, ca într-o actualitate. De la Hegel, am învăţat cu toţii un adevăr devenit platitudine în gândire, că sensul mai adânc al vieţii istorice este realizarea conştiinţei, că progresul în istorie este un progres în conştiinţă. Interiorizarea spiritului, în drumul lui de eliberare de natură, îi creează o distanţă de propriile lui realizări, menţinându-l într-o culme căreia omul se abandonează ca unei perspective ultime. Conştiinţa este cu atât mai cuprinzătoare cu cât actualitatea ei înglobează mai activ trecutul, încât perspectivismul istoric defineşte dimensiunile conştiinţei. O viziune macroscopică a istoriei te face contemporan tuturor momentelor esenţiale ale devenirii umane, precum îţi înstrăinează detaliul omenesc, accidentele evoluţiei. La drept vorbind, nu există viziune microscopică, fiindcă fenomenele de mâna a doua n-au o valoare în sine, ele fiind fie pregătiri, fie urmări ale fenomenelor centrale. Limitarea numerică a acestor fenomene îşi are o raţiune în structura particulară a istoriei, care, nefiind un tot continuu, se desfăşoară prin dinamismul culturilor mari. Acestea nu sunt discontinue în mod necesar: influenţele dovedesc în ce grad se condiţionează. În fenomenul lor, nu este important însă eterogenul, elementele adăugate din afară şi înglobate, ci sâmburele lăuntric, predeterminarea spre o formă specifică. Precum, în biologie, ortogeneza ne revelează viaţa ca născându-se şi afirmându-se sub determinantul condiţiilor interne şi al unor direcţii lăuntrice care înving rezistenţa mecanică a mediului exterior, tot aşa, în lumea istorică există o ortogeneză a culturilor, care justifică individualitatea fiecăreia prin condiţii şi determinante originare, printr-un impuls specific. Marşul marilor culturi în istorie seamănă, de aceea, unei fatalităţi; căci nimic nu le poate opri de la pornirea lor de a se afirma şi individualiza, de a impune stilul lor de viaţă altora şi de a robi totul fascinaţiei lor violente. Existând relativ puţine culturi mari, numărul fenomenelor istorice este fatal limitat. Atâtea popoare şi-au ratat soarta neputându-se împlini spiritual şi politic, rămânând condamnate la etnic, la mărginirile etnicului, incapabile să devină naţiuni şi să creeze o cultură! — Precum există o graţie cerească, trebuie să fie şi o graţie pământească. Şi cine este atins de această graţie? Orice mare cultură. Căci marile culturi sunt sărutate de oameni, precum sfinţii de îngeri. De câte ori harta continentelor ni se deschide în faţă, ochii se aţintesc numai asupra ţărilor atinse de graţia terestră. Culturile care au avut un destin al lor, dar care au fost mai cu seamă un destin pentru altele. pentru toate culturile mici, care şi-au răcorit sterilitatea în umbra celor mari. Istorie înseamnă – pentru a cita numai câteva: Egiptul, Grecia, Roma, Franţa, Germania, Rusia şi Japonia, culturi care s-au individualizat pe toate planurile