Amintirile despre colaborarea mea artistică cu Clara Haskil nu sunt numeroase. Dar sunt atât de preţioase, încât mă bucur să iau parte, prin intermediul acestei prefeţe, la omagiul adus memoriei marii artiste. Într-o vreme în care pianiştii de prestigiu nu lipsesc, m-am întrebat de unde vine caracterul incomparabil al tehnicii şi interpretării Clarei Haskil. Când o ascultai cântând un concert de Mozart sau Beethoven aveai senzaţia că totul se desfăşura perfect şi firesc – tempo, nuanţe, frazare –, ceea ce crea între dirijor şi solist un dialog care făcea de prisos orice discuţie preliminară, orice pregătiri laborioase. Artiştii-muzicieni din orchestre, atât de sensibili la calitatea acestei relaţii, se minunau încă de la prima repetiţie şi o acompaniau cu o plăcere vădită. Oare publicul subjugat de arta Clarei Haskil bănuia drumul pe care a trebuit să-l parcurgă artista ca să ajungă la o asemenea perfecţiune? Ea însăşi, ieşind la iveală din lumea magică pe care o crea şi având mereu pe chip expresia uimirii în faţa mulţimii care o aclama, ştia oare preţul minunii pe care tocmai o săvârşise? Artistul e mereu singur, astfel că nu vom afla niciodată. Sper ca această biografie adevărată şi plină de consideraţie, care ne îngăduie să urmărim parcursul lung şi adeseori dureros al Clarei Haskil către glorie, să fie totodată o mărturie a admiraţiei şi ataşamentului pe care lumea muzicală le nutreşte pentru o pianistă de neînlocuit.

Cum se întâmplă adesea, ceea ce m-a îndemnat să scriu această carte a fost un concurs straniu de împrejurări (ale căror amănunte sunt de altfel lipsite de importanţă). Nimic nu arăta că mi-era dat s-o scriu. Cu toate că am avut norocul s-o ascult pe Clara Haskil concertând, n-am fost la fel de norocos s-o şi cunosc. Dar, sincer uimit de ceea ce ascultasem, mă întrebam mereu cum a fost cu putinţă să nu fi devenit cunoscută publicului mai devreme: era puţin probabil să fi început să cânte la pian aşa cum numai ea ştia s-o facă la cei cincizeci de ani trecuţi. 

De fapt, Clara Haskil a dovedit din născare, cum se spune, că are geniu muzical, şi mai ales pentru pian. Geniu recunoscut întotdeauna de anumiţi muzicieni adevăraţi, dar pe care marele public l-a trecut, inexplicabil, cu vederea atâţia ani, mai ales în Franţa, o ţară pe care Clara o iubea şi pe care o adoptase, deşi a trebuit să treacă treizeci de ani înainte să o adopte şi ea la rândul ei. Ar fi lesne să facem procesul lumii muzicale pariziene – alcătuită în principal din clanuri rivale şi grupuri mediocre, unde domnesc snobismul şi vanitatea –, precum şi procesul publicului capitalei, fără îndoială cel mai ignorant şi mai pretenţios din câte există – şi, mai mult, astăzi pe punctul să devină şi cel mai prost-crescut. Va fi de-ajuns să citiţi povestea acestei vieţi şi acestei cariere dedicate numai şi numai Muzicii: ea constituie în sine cel mai îngrozitor rechizitoriu. E greu de închipuit că un om precum Clara Haskil a fost atât de dispreţuit în Franţa, ţara unde se hotărâse să-şi facă o carieră. Norocul ei cel mai mare a fost fără îndoială că a trebuit să fugă din această ţară în momentul Ocupaţiei. Ce gând chinuitor…