Natura s-a arătat generoasă doar faţă de cei pe care i-a cruţat de gândul morţii. Pe ceilalţi i-a dat pradă celei mai vechi şi mai teribile spaime, fără să le ofere sau măcar să le sugereze mijloacele prin care să se lecuiască. Dacă e normal să mori, nu-i în schimb normal să stărui asupra ideii morţii sau să te gândeşti la ea cu orice prilej. Cel care o are mereu în minte dovedeşte că e egoist şi vanitos; şi cum trăieşte în funcţie de imaginea pe care ceilalţi o au despre el, nu poate accepta gândul că într-o bună zi nu va mai fi nimic; uitarea fiind coşmarul lui de fiecare clipă, e agresiv şi veninos, şi nu pierde nici un prilej de a-şi manifesta frustrările şi proastele maniere. Căci nu-i oarecum inelegant să te temi de moarte? 

Această spaimă, care-i roade pe ambiţioşi, abia dacă-i atinge pe cei puri. Ceilalţi o îndură cu greu, urându-i pe toţi cei ce nu o simt. Niciodată un Tolstoi nu le va ierta fericirea de a nu o cunoaşte, şi el îi va pedepsi, obligându-i să o simtă, descriind-o cu o minuţie ce o transformă în ceva respingător şi totodată contagios. Arta lui va consta în a face din orice agonie agonia însăşi şi în a-l sili pe cititor să-şi repete, îngrozit şi fascinat: „Deci aşa se moare!”

În decorul oarecare, în lumea convenţională în care trăieşte Ivan Ilici, izbucneşte dintr-o dată boala. Mai întâi, el crede că e doar o indispoziţie trecătoare, o infirmitate ce nu lasă urme; apoi, sub influenţa unor suferinţe tot mai precise şi curând de nesuportat, înţelegând gravitatea cazului său, îşi pierde curajul. „Ivan Ilici vroia uneori, în clipele de după o îndelungată suferinţă, şi oricât de ruşine i-ar fi fost s-o recunoască, vroia ca cineva să-l compătimească la fel ca pe un copil bolnav, să plângă la căpătâiul lui, vroia să fie dezmierdat, sărutat, aşa cum sunt dezmierdaţi şi liniştiţi copiii. Ştia că e mare consilier, că în barbă i s-au ivit fire albe şi că de aceea aşa ceva nu era cu putinţă; şi totuşi o dorea” [p. 47].

Cruzimea, în literatură cel puţin, este un semn de superioritate. Cu cât un scriitor este mai talentat, cu atât el îşi pune personajele în situaţii mai fără de ieşire; le urmăreşte, le tiranizează, le constrânge să înfrunte toate măruntele împrejurări ale unei clipe de impas sau pe cele ale agoniei. 

Nu de cruzime însă, ci de ferocitate e nevoie, ca să insişti asupra apariţiei unei boli incurabile în existenţa cea mai anodină, asupra celei mai mici nuanţe a ororii ce s-a abătut ca un flagel asupra unui individ banal. „Deodată, [Ivan Ilici] simţi iar durerea cunoscută, sâcâitoare, îndărătnică, surdă, nimicitoare” [p. 40]. Tolstoi, de obicei atât de avar cu adjectivele, găseşte acum patru pentru a caracteriza o senzaţie, dureroasă, e drept. Carnea apărându-i ca o realitate fragilă şi totuşi cumplită, ca marea dătătoare de spaimă, el observă, pe bună dreptate, pornind de la ea, fenomenul morţii. Nu există deznodământ în absolut, independent de organele şi de bolile noastre. 

Cum să te stingi înăuntrul unui sistem? Şi cum să putrezeşti? În metafizică nu-i loc pentru nici un cadavru. Şi nici, de altfel, pentru vreo fiinţă vie. Cu cât devii mai abstract şi mai impersonal, din cauza unor concepte său a unor prejudecăţi (atât filozofii, cât şi spiritele obişnuite se mişcă în ireal), cu atât moartea apropiată, imediată, pare mai de neconceput. Fără boală, Ivan Ilici, spirit obişnuit, nu ar avea nici un relief, nici o consistenţă. Doar ea, nimicindu-l, îi conferă o dimensiune de fiinţă.

Continuă să citești cartea după descărcare în format pdf…