Peștii dorm. Nu sunt morți, nici toropiți de o mare prea caldă, nu, dorm deadevăratelea. Ea se apropie mai mult de stâncile negre crestate, la marginea Golfului Trădătorilor, ca să-i privească mai bine plutind în piscinele lor naturale. Pe pajiștea aflată mai sus de plajă, doi cai roibi pasc frunze de plumeria. O clipă le invidiază libertatea leneșă, înainte să zărească sfoara discretă care-i leagă de doi țăruși. Se întoarce iar spre piscine. Vreo cincizeci de pești, prizonieri între stâncile negre, fac pluta nemișcați, cu ochii deschiși, lăsându-se legănați de valurile Pacificului. Pești meru, pești-papagal, pești-chirurg. Turtiți și multicolori. O piscină, o caniculară zi de miercuri… și un singur salvamar care să-i supravegheze pe toți! Salvamarul are apa până la coapse, tatuaje marchizane până la urechi, părul creț şi cărunt și o conformație de pilier de rugbi. Adună peștii adormiți cu mâinile goale și îi aruncă în coșul împletit din frunze de bananier pe care-l ţine pe umăr. Îl recunoaște. E Pito, grădinarul care vine uneori să tundă florile și arbuștii la Soarele neîmblânzit. Un uriaș cu mișcări lente care trebuie să aibă vreo șaptezeci de ani. O recunoaște și el; duce un deget la buze. Sst! Ea se miră. De ce-ar trebui să tacă? De parcă, dac-ar rosti şi un singur cuvânt, s-ar trezi peștii? Da’ de unde! Pito începe să râdă în hohote. — N-ai văzut nimic, frumoasa mea, nu-i așa? Dacă te-ntreabă cineva, juri că m-ai văzut pescuind peștii ăștia cu harponul, da? Ea dă ochii uluiți peste cap, ceea ce pare să-l amuze din cale-afară pe marchizan. — Vă… vă promit. Pescarul rămâne puțin cu privirea la femeia din fața lui, la acel pareo cu flori de hibiscus pe care și l-a înnodat în talie, la partea de sus a maioului, apoi îi face cu ochiul. — E vrăjitorie marchizană veche! Alege cu grijă un pește-papagal măricel, cu solzi albaștri și verzi, și înaintează mai departe printre stânci. Ea simte că are dreptul măcar să-l întrebe: — Păi… peștii dorm cu ochii deschiși? Hohotul de râs ale marchizanului se sparge din nou de pietre. — Bineînțeles, că n-au pleoape! — Și… și dorm ziua-n amiaza mare? Nu-i vine să creadă că are o conversație, până acum suprarealistă, cu un bunic tatuat din cap până în picioare, pe plaja de la Atuona, minusculul sat principal de pe Hiva Oa, cea mai mare insulă din cel mai izolat arhipelag din lume, la mai bine de cincisprezece mii de kilometri distanță de Paris și la șase mii de cel mai apropiat continent. — Da, răspunde Pito, numărându-și prăzile. Dacă îi ajutăm un pic. Nu era atât de grea de cap, își dăduse seama că pescuia ilegal! Și că ea văzuse prea mult…