Nu e deloc sigur că M ihail Sebastian şi-ar f i publicat jurnalul, netransf igurat literar, cum apare astăzi, la peste cincizeci de ani de la moartea scriitorului. Aşa cum mai f ăcuse la începutul carierei literare, e de presupus că l-ar f i folosit pentru un nou roman de tip conf esiv sau, mai curînd, pentru un proiectat eseu-mărturie, menţionat întro însemnare. E încă un motiv, pentru cel (sau cei) care-l editează postum, să nu depăşească rolul unui regizor tehnic la un spectacol de teatru, adică acela de a f ace toate pregătirile pentru ca „spectacolul" să ajungă la public, întreg, nealterat, cît mai aproape de spiritul şi intenţiile celui care l-a creat. La nici 28 de ani, cînd începe acest jurnal (f ebruarie 1935), Sebastian se af lă într-un „ceas greu". Criza fusese declanşată cu un an în urmă de scandalul în jurul romanului De două m ii de ani şi al şocantei pref eţe a lui Nae Ionescu, care justif ica teologic antisemitismul. Atacurilor de toate nuanţele şi din toate direcţiile, vizînd romanul şi acceptarea pref eţei, Sebastian le-a răspuns întrun eseu magistral, Cum am devenit huligan, încheiat în decembrie 1934. Aici va f ace, cu obişnuita lui luciditate, şi bilanţul de după catastrof ă: De două m ii de ani a fost un act riscat de sinceritate. Pe urm a lui, răm îne o casă pierdută, un sim bol căzut, o m are prietenie săgetată. Puţin scrum , atîta tot. (...) E o num ărătoare tristă: nu m ai este una deprim antă. Îm i spun fără să bravez pe nim eni şi, m ai ales, fără să m ă bravez pe m ine însum i, că nu vom plăti vreodată destul de scum p dreptul de a fi singuri, fără jum ătăţi de am intiri, fără jum ătăţi de afecţiuni, fără jum ătăţi de adevăruri.