Tatăl meu mergea pe munte în felul lui. Puţin înclinat spre meditație, foarte îndărătnic și temerar. Urca fără să-și dozeze energia, întotdeauna la întrecere cu cineva sau ceva, și, cînd i se părea că se lungeşte prea mult cărarea, o tăia drept pe unde era mai abrupt. Cu el era interzis să te oprești, interzis să te vaiți de foame, de oboseală sau de frig, dar puteai cînta un cîntec, îndeosebi pe furtună sau prin ceața deasă. Și cînd te lansai la vale prin nămeţi. Mama mea, care îl cunoscuse de copil, spunea că nici atunci nu aștepta pe nimeni, obsedat să prindă din urmă pe oricine vedea mai sus: de aceea, ca să te placă, trebuia să fii sprinten și rîzînd lăsa să se înţeleagă că astfel l-ai cucerit. Mai tîrziu ea a început să prefere să stea pe pajiști sau să-şi cufunde picioarele într-un torent ori să recunoască numele plantelor și al florilor. Chiar şi în vîrf îi plăcea mai cu seamă să scruteze piscurile din depărtare, să se gîndească la piscurile tinereții ei și să-și aducă aminte cînd le escaladase și cu cine, în timp ce pe tata, în acel moment, îl năpădea un fel de dezamăgire și nu-şi dorea decît să se întoarcă acasă. Cred că erau reacții opuse la aceeași nostalgie. Ai mei se mutaseră în oraș spre vîrsta de treizeci de ani, părăsind Veneto-ul rural unde se născuse mama și crescuse tata ca orfan de război. Primii lor munți, prima iubire, fuseseră Dolomiții. Îi invocau uneori în discuțiile lor cînd eram încă prea mic ca să urmăresc conversația, dar auzeam anumite cuvinte distingîndu-se ca nişte sunete mai cristaline, cu mai mult sens. Masivele Catinaccio, Sassolungo, le Tofane, Marmolada. Era de-ajuns ca tata să rostească unul dintre aceste nume pentru ca ochii mamei să sclipească. Erau locurile unde se îndrăgostiseră, am priceput și eu asta după un timp: un preot i-a dus acolo cînd erau copii și același preot i-a cununat, într-o dimineață de toamnă, la poalele Tre Cime di Lavaredo, în fața bisericuței ridicate în acel loc. Nunta aceea de la munte era mitul fondator al familiei noastre. Încheiată cu împotrivirea părinților mamei mele din motive pe care nu le cunoşteam, sărbătorită între patru prieteni, cu gecile de vînt drept haine de nuntă și un pat la refugiul Auronzo pentru prima noapte ca soț și soție. Zăpada strălucea deja pe brînele de pe Cima Grande. Era o zi de sîmbătă din octombrie 1972, sfîrșitul sezonului de ascensiuni montane pentru acel an și pentru mulți care aveau să vină: a doua zi au încărcat în mașină bocancii de piele, pantalonii trei sferturi, sarcina ei și contractul lui de angajare și au plecat la Milano.