Volumul de față prezintă istoria Biroului Federal de Investigații ca serviciu secret de informații. În general, ne gândim la FBI ca la o forță polițienească, ce arestează infractori și asigură respectarea legii. Dar strângerea de informații secrete despre teroriști și spioni este astăzi prima și cea mai importantă misiune a Biroului, iar lucrurile au stat așa în cea mai mare parte a ultimului secol. Misiunea aceasta creează un conflict pe care autorii Constituției l-au anticipat încă de acum zece generații. Un popor liber trebuie să aibă și securitate, și libertate. Acestea sunt forțe antagonice, și totuși interdependente. Agenții secreți pot încălca legea; practicile lor uzuale includ ascultarea telefoanelor, plasarea de microfoane și intrarea prin efracție. De-a lungul deceniilor, Biroul a servit cel mai bine cauza securității naționale forțând și încălcând legea. O poliție secretă este ostracizată într-o democrație.

Dar în America, FBI, prin puterea sa, se apropie cel mai mult de o poliție secretă. Cartea de față este cronica unui secol de conflict constant privind derularea operațiunilor secrete de informații într-o democrație, de luptă pentru supremație între securitatea națională și drepturile civile, epopeea luptei noastre de a fi în același timp și în siguranță, și liberi. Este scrisă pe baza informațiilor oficiale, fără surse anonime sau citate fără autor. Are la bază peste 70 000 de pagini de documente recent declasificate, printre care o colecție extraordinară de dosare secrete ale lui J. Edgar Hoover, și peste 200 de relatări de istorie orală, înregistrate de agenți care au făcut parte din FBI în timpul și după cei 48 de ani în care Hoover a condus Biroul. Hoover stă în centrul secolului american ca o statuie maculată. Adepții lui îl văd ca pe un geniu vizionar, în timp ce oponenții îl percep ca pe „o hazna blestemată”, după cum s-a exprimat consilierul pe probleme de securitate națională al președintelui Kennedy. Astăzi, milioane de americani îl cunosc doar ca pe o caricatură: un tiran în fustiță de balerină, un travestit ciudat. Nici una dintre aceste imagini nu este adevărată. Dosarele desecretizate în ultimii ani au înlăturat straturile de mit și legendă. Ele îl arată într-o nouă lumină. Hoover a întreprins misiuni secrete care erau aproape de neconceput la vremea lor, spionându-i direct pe conducătorii Uniunii Sovietice și ai Chinei în cele mai negre zile ale Războiului Rece, trimițând avertismente detaliate privind atacuri aeriene sinucigașe asupra New Yorkului și Washingtonului, controlând o lovitură de stat împotriva unui conducător străin democratic ales și subminându-i subtil pe președinții Statelor Unite. Hoover nu a fost un monstru.

El a fost un Machiavelli american. Era perspicace, viclean și nu a încetat niciodată să-și supravegheze inamicii. A fost un părinte fondator al spionajului american și arhitectul serviciului de supraveghere în statul modern. Fiecare amprentă la dosar, fiecare bit de informații biografice sau biometrice din băncile de date ale guvernului i se datorează. Hoover a fost un maestru al manipulării opiniei publice. Pentru a asigura securitatea națională, a recurs la lupta politică și conducerea din umbră, sacrificând deseori moralitatea. A luptat cu o pasiune arzătoare împotriva comunismului și a terorismului, vreme de 55 de ani. Începând din anii 1940 și până în ziua morții sale, el a prevăzut amenințările apocaliptice cu care ne confruntăm astăzi. Și totuși a lăsat în urmă o instituție care aproape că a murit odată cu el și care și-a recăpătat legal atribuțiile de securitate națională abia în ultimii trei ani.

FBI nu a avut niciodată un statut legal de funcționare în afara jurământului președintelui de a avea grijă ca legile să fie conștiincios puse în aplicare, iar președinții au acționat împotriva stricteții acestui jurământ încă din vremea Primului Război Mondial. Ei i-au ordonat lui Hoover să-i persecute pe pacifiști, nu doar pe teroriști; ei i-au luat în vizor pe eroii mișcării pentru drepturi civile în aceeași măsură ca pe membrii Ku Klux Klan. La ordinele lor, Biroul a încălcat libertățile prevăzute de Legea Drepturilor, pentru a întări puterile de comandant suprem ale președintelui. „Nici unui președinte din vreme de război nu i-a păsat prea mult de Constituție”, a scris odată procurorul general al lui Franklin D. Roosevelt – și fiecare președinte de atunci încoace s-a considerat în război.