Această carte ar trebui citită aproape ca şi când ar fi vorba despre science fiction. Ea are intenţia să stârnească imaginaţia. Dar nu este science fiction: este ştiinţă. Clişeu sau nu, „întrece orice imaginaţie" exprimă exact ceea ce simt eu faţă de adevăr. Noi suntem nişte maşini de supravieţuire - vehicule robot, programate orbeşte să păstreze în viaţă acele molecule egoiste cunoscute drept gene. Acesta este un adevăr care mă umple încă de uimire. Deşi îl cunosc de ani de zile, îmi pare că niciodată nu m-am obişnuit cu el pe deplin. Una dintre speranţele mele este aceea că aş putea, într-o oarecare măsură, să-i uimesc şi pe alţii. În vreme ce scriam, trei cititori imaginari m-au privit peste umăr şi lor le dedic acum această carte. Mai întâi, cititorul oarecare, profanul. Pentru el am evitat aproape în totalitate jargonul tehnic, iar acolo unde am fost nevoit să utilizez termeni de specialitate, i-am definit. Acum mă mir de ce nu ne cenzurăm şi cea mai mare parte din jargonul nostru din revistele savante. Am presupus că profanul nu are nici un fel de cunoştinţe specializate, dar nu am presupus că este un prost. Oricine poate să popularizeze ştiinţa dacă recurge la suprasimplificarea ei. M-am străduit din răsputeri, încercând să popularizez anumite idei subtile şi complicate într-un limbaj nematematic, fără a le pierde esenţa. Nu ştiu în ce măsură am reuşit în această încercare, după cum nu ştiu nici cât am izbutit într-o altă ambiţie a mea: aceea de a încerca să scriu o carte pe atât de amuzantă şi de captivantă pe cât merită subiectul ei. De mult simt că biologia ar trebui să pară la fel de incitantă ca şi un roman poliţist, pentru că exact asta şi este biologia.