Historia Imperiului lui Quctzalcoatl şi Moctezuma ar fi rămas, poate, asemenea unei „inscripţii sumeriene", fragmentară, aproape indescifrabilă, dacă Bernardino de Sahagun n-ar fi „tradus" acea lume fabuloasă, mirifică, incomprehensibilă ȋntr-un limbaj european „înghesuind-o” în paturile procustiene ale logicii, fizicii şi metafizicii aristoteliciene, folosind în permanenţă structurile mentale ale universului renascentist. Nostalgia antichităţii, dublată de aspiraţiile titanice ale umanismului rinascimentai, avea să-şi demonstreze astfel şi în cazul acestei Historia general de las cosas de Nueva Espana eficienţa, forţa mode-latoare, „apertura", vocaţia recuperatoare şi integratoare, „imperialistă" uneori, ca şi limitele orgolioase, prejudecăţile, opacitatea, rigiditatea dogmatică. Menţinîndu-se în acelaşi sistem de referinţă, credem că o lectură modernă a Historiei sahaguniene implică reconstituirea – polifonică, spectrală, contrapunctică sau chiar „flash" – circuitelor istorice şi valorice europene, unele ignorate, fără îndoială, de autor, dar definitorii pentru relieful şi cromatica Zeitgekt-ului. Doar astfel Historia poate ieşi din regimul „insularităţii", al „exoticului" inclasabil, transcategorial, şi accede la o condiţie semantică şi axiologică de tip „continental", sistemic şi interferenţial.

Recontextualizarea situaţională, istorică – ȋn fond, o prospectivă arheologică – pe lîngă faptul că reface – ipotetic, imaginar, desigur – fluxurile comunicaţionale intre constelaţiile culturale şi civilizatorii, îşi propune să „corecteze" chiar anumite proporţii, raporturi, trasee ale paradigmei sahaguniene, datorate „îngustimii" unghiului de vedere socio-cultural iniţial. Europa în contrapunct. Cele două forţe care dominaseră veacul al XV-lea – Imperiul german şi Papalitatea – renunţă la lupta pentru supremaţie. Predicile franciscanilor, misticismul dezlănţuit al lui Savonarola par anacronice, ca şi mortificările şi flagelările. Un vis utopic – grandoarea Romei de altădată – întreţinut şi de emigraţia bizantină de după 1453, începe să prindă contur. Marile gînduri ale timpului se nasc în Italia. Modelul – destinul? – Europei moderne este cizelat la Roma, Florenţa, Veneţia, Milano, Bologna. Casele florentine – Medici, Strozzi, Gondi, Bonvisi, Lucque şi sieneze – Chigi – încă mai stăpînesc finanţele, care vor trece treptat în „regia" unor rivali puternici: banca germană (casa de Augsburg, Fugger, Welser, Hochstetler), urmată de cea iberică (Rulz de Medina del Campo şi Espinosa) şi genoveză (Casele de San Giorgio, Grimaldi, Spinola), ultima sprijinindu-l chiar pe Filip al II-lea în lupta sa împotriva Franţei şi a Ţărilor de Jos. La 1502, în Moldova, monahul Filip scrie un Evangheliar, iar în Italia, Leonardo da Vinci pictează surîsul misterios al Giocondei.

În 1503 începe pontificatul lui Iuliu al II-lea, un an mai tîrziu Nifon al II-lea, fost patriarh al Constantinopolului, devine mitropolit al Ţării Româneşti; în 1508, acelaşi flux istoric, acelaşi ritm temporal se întrupează în Amorul sacru şi amorul profan (Tiţian), în Sixtina michelangiolescă, în altarul de la Tatîrlana, zugrăvit de pictorul Vincensius din Sibiu şi în actul de înaltă cultură, inţiat de Radu cel Mare şi realizat de către Macarie – prima carte tipărită în Ţara Românească: Liturghierul slavon. Războiul celor două roze, început ȋn 1455, ia sfîrşit odată cu urcarea pe tronul Angliei a lui Henric al VIII-lea ȋn 1509. Pe continent, Erasmus publica Elogiul nebuniei, iar Rafael picta primele Stanze. Tensiunile Renaşterii se rezolvă fie prin focalizarea lor în capodopere, fie prin conflicte armate (ȋn 1513 elveţienii şi englezii invadează Franţa), fie prin ctitoriri ca aceea episcopală a lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeş (1512– 1517) sau printr-un nou pontificat – Leon al X-lea. Domnia lui Francisc I şi a lui Carol al V-lea marchează reluarea războaielor italiene. Între timp, pe acest fond de încordare politică şi luptă pentru putere, Macchiavelli scrie Principele, Ariosto – Orlando furioso, Thomas Morus – Utopia, Neagoe Basarab – învăţăturile, Luther – cele 95 de teze împotriva indulgenţelor, iar Rafael pictează Madona Sixtină. Magellan face înconjurul pămîntului (1519–1522), Cortes pregăteşte cucerirea Mexicului (1521) şi Soliman Magnificul a lumii (1520–1566), Gavriil Protul tipăreşte “Viaţa şi traiul sfinţiei sale părintelui nostru Nifon, Patriarhul Ţarigradului”, iar Luther este excomunicat. În acelaşi an, 1521, un oarecare Neacsu din Cîmpulung expediază o scrisoare – care va fi considerată mult timp primul text în limba română